Eu cand vreau sa scriu, scriu! Si totusi, de ce scriu?

     

Unknown                  „Un om care scrie nu e niciodata singur” P.V.

Un om are o explicatie despre cum a ajuns sa faca ce face astazi.

Un artist, are o poveste.

Nu conteaza ce spui, conteaza cum o spui.

Diferenta dintre explicatie si poveste poate fi insesizabila, totul sta in felul de a povesti.

Eu pot scrie despre cea mai plictisitoare zi din viata mea in mai putin de 100 de cuvinte, dar daca stiu sa povestesc, poate deveni cea mai interesanta zi din viata mea, pentru cititori.

Fiecare om are un mod de a se exprima.

Curajul i-a facut pe unii sa devina artisti, cu sau fara voia lor. Unii se exprima prin muzica, altii picteaza, eu scriu.

Am inceput sa scriu cand… am invatat sa scriu.

Nu stiu daca dintr-o pasiune ascunsa, sau de nevoie, dar preferam sa comunic cu cei din jurul meu prin scrisori. Acum, privind retrospectiv, imi dau seama ca o faceam de teama.

Exprimarea verbala nu era o optiune pentru mine.

Nimeni nu parea ca vrea sa ma asculte. Asa ca, inarmata cu pix si foaie, compuneam scrisori si-mi asterneam nemultumirile si sentimentele. Devenise un obicei.

Intodeauna am avut un jurnal; la inceput era un caiet simplu, mai tarziu devenise o agenda frumoasa.

Internetul mi-a dat ocazia de a-mi face gandurile publice, dar tot jurnalul imi cunostea cele mai ascunse trairi si sentimente.

O lunga perioada de timp m-am concentrat pe alte activitati, dar nu uitam sa mai scriu cand ma simteam incarcata. Asterneam totul pe o hartie si apoi o aruncam la gunoi, nu inainte de a o face bucatele mici mici mici. Ma eliberam.

Scriu sa ma eliberez. 

Mai tarziu mi-am facut un blog.

Continuă lectura