De ce lumea mea nu doare?

Traim intr-o epoca a grabei, a instabilitatii, a nelinistii si a confuziei.

Suntem absorbiti de faima, bani si putere, iar asteptarile noastre declanseaza indecizie si nemultumire.

Traim intr-o abundenta de posibilitati, iar asta ne conduce agale spre o analiza a vietii din  care ne retragem epuizati de nefericire.

Putini sunt cei care stiu unde sa se opreasca, dar si mai putini stiu de ce trebuie sa se opreasca.

Toti avem un caracter secret nascut odata cu noi, dezvoltat pe ascuns.

Suntem ostatici propriilor noastre ganduri negative, lasandu-ne chinuiti de disperare.

Nu vrem sa acceptam ca dorinta nu este ceea ce vedem, ci ceea ce ne imaginam. Si ce ne imaginam? Se pare ca nimeni nu doreste sa sufere, dar aproape toti cautam durerea. Si totusi, exista anumite suferinte care pot fi ignorate atunci cand plutim asupra durerilor noastre.

D’asta lumea mea nu doare.

Un om are peste 70.000 de ganduri pe zi. Cate din ele sunt pozitive? Cate din ele sunt constructive si cate din ele te fac sa zambesti? Pentru ca eu vad din ce in ce mai multi oameni tristi si incruntati.

Prea putini oameni mai au curaj sa zambeasca, dar si mai putini isi doresc lucrul asta.

Tot mai putini oameni aleg sa fie deschisi, sinceri si optimisti cu ei si cu cei din jur.

Spunem doar o parte din ce gandim si jumatate din acea parte mintim. Minciunile sunt si ele ganduri mai mult sau mai putin constiente, dar sunt ganduri.

Continuarea

Probleme de ordin psihologic; obsesia.

Cand ne indragostim nu stim niciodata cat si cum se va consuma relatia. Cand ajungem sa iubim ca un “orb” trebuie sa stim ca ceva nu este in regula.

Iubirea este confundata deseori cu multe alte elemente toxice. Obisnuinta, complacerea, obsesia, sunt doar cateva, dar cele mai daunatoare.

Obsesia se naste din ganduri negative persistente, se asociaza cu disconfortul si nelinistea. Respingerea realitatii alimenteaza obsesia si in felul acesta ne trezim captivi intr-un carusel emotional care sta sa se prabuseasca oricand.

Si totusi… ramanem acolo.

Dar de ce?

Raspunsurile pot varia in functie de persoana, de trecutul persoanei, de dorintele acesteia si cel mai important de puterea interioara de care da sau nu dovada.

Oricum ar fi, vrem sau nu vrem sa acceptam, totul este in mintea noastra.  Dar pana sa acceptam un lucru simplu, noi oamenii, preferam varianta condimentata peste masura; sa intram in conflict cu propriile ganduri.

Sunt doua variante: ori ne place, ori credem ca suntem prea slabi.

Obsesia este inradacinata undeva in creier. Prima ramura se inalta cand am inceput sa iubim gresit. Restul sunt vanitatea, posesivitatea si multe multe ganduri negative, negre.

Obsesia poate fi ignorata simplu: prin acceptarea realitatii. Prin acceptarea simplului fapt ca n-a fost sa fie si cat a fost, a fost.

De ce sa alegem varianta simpla?

Ei bine, raspunsul este la fel de simplu si poate la fel de greu de acceptat: pentru ca se poate!

Nu stim daca un om este prea slab sau prea puternic pentru a dezvolta o obsesie.

Dar trebuie sa stim ca obsesia are la baza un Ego ranit. Un Ego sfasiat are nevoie de atentie, de aprobare, de alimentarea acestuia in orice forma sau demonstratie.

Neincrederea in sine este un factor care ajuta la mentinerea obsesiei atunci cand celalalte, insirate mai sus, se odihnesc.

Cand ii faci loc unei persoane sa locuiasca in intreaga ta minte, dandu-te pe tine si pe cei din jurul tau la o parte, atunci nu-mi ramane decat sa-ti dau o veste proasta: viata ta este otravita chinuitor de incet.

“Nu poti iubi cu adevarat atunci cand nu te accepti pe tine insuti”

Primul pas spre salvare este simpla acceptare a realitatii.

A fost o lectie, iar data viitoare nu va mai fi ca data trecuta.

Zambeste si fii mai bun cu cei din jurul tau.

Pentru ca exista suferinte care pot fi ignorate atunci cand plutim asupra durerilor noastre.

Injecteaza-ti ignoranta fata de lucrurile si situatiile care iti fac rau.

Da-ti timp.

Dar ajuta-l sa treaca in mod constructiv, nu distructiv.

O perioada esti predispus la incertitudini emotionale. Dupa care, se va face liniste. Asculta linistea, pentru ca are multe sa-ti spuna. Da-o mai tare daca n-o auzi.

Gandeste liber: cum ar fi sa te iubeasca alticineva, cum ar fi sa te iubeasca altfel.

Dar, daca alticineva si altfel nu cuprind o alta persoana, in alte circumstante, mai am o veste pentru tine: iti place, iar acest lucru depaseste obsesia.

Si totusi, daca ma insel si de fapt tot ce vrei este liniste sufleteasca si o viata linistita langa cineva, daca ai realizat ca ceva nu este in regula cu ceea ce simti si daca esti constient ca nu-ti aduce nimic bun sa-ti chinui mintea, sufletul si existenta, nu-ti ramane decat sa te bucuri ca ai scapat la timpul potrivit si ca ai toate sansele sa demonstrezi ca poti mai mult.

Da, dar…

Aristofan sustine ca noi, oamenii, venim pe lume cu senzatia ca suntem retezati in doua, iar asta ne face sa fim mereu in cautarea jumatatii noastre.

Ne folosim de oamenii intalniti de-a lungul timpului sa gasim la ei ce ne lipseste noua.

Rupem din noi.

Rupem din ei.

Cautam sa avem alaturi de noi oameni ca noi, crezand ca asta inseamna jumatatea care ne lipseste.

Ne agatam de diferite confirmari, nu pentru a ne asigura in privinta lor, ci pentru a ne asigura in privinta noastra.

Ne indragostim.

Visam.

Si de aici incep problemele. Continuarea

Noi, femeile, avem pretentii.

 

Dar de ce s-avem pretentii?

Noi, femeile, trebuie sa-l intelegem pe el, pe mama lui, pe prietenele mamei lui,  pe prietenii lui, pe catelul lui, pe prietenii catelului lui.

Pe faptul ca este obosit, stresat, nervos, beat, confuz.

Trebuie sa intelegem repede de ce, cum si cand. Si sa nu cumva sa uitam cat.

Trebuie sa le explicam rar,  pe scurt.

Trebuie sa le gatim ce le place, sa le spalam hainele si sa le calcam pe toate.

Trebuie sa fim frumoase.

In fiecare zi altfel de frumoase.

Trebuie sa ne imbracam dupa dorintele lui (valabil si pentru dezbracat), sa ne coafam dupa cum i-ar placea, sa ne rujam cum ii place si sa ne parfumam cu ce-i place.

Toata treaba cu femeia si barbatul era brutal de simpla in vremurile despre care doar citim.

Simplu –  cei doi se trezeau impreuna cu soarele, el pleca la vanatoare impreuna cu alti barbati, ea statea acasa si “gospodarea”. Dupa care, seara pe racoare, ea se aseza cu celalalte femei la barfa. El venea acasa, manca, mai incercau o data pentru inca un mostenitor (doar daca oboseala nu-l dobora pe barbat) si fiecare doarmea linistit pe partea lui de pe patul din paie care nu deranja pe nimeni atunci.

Punct.

Simplu.

Acum insa, cum de-a lungul timpului s-au cam complicat toate si era culmea ca tocmai acest lucru sa ramana neschimbat, noi femeile avem pretentii.

Normal ca avem pretentii!

Trebuie sa intelegem, sa nu uitam, sa ne prefacem ca uitam, sa iertam, sa facem tot, oricand si de oriunde.

Ei… daca ne inteleg pe noi, inteleg TOT.

Insa, problema care complica si mai tare lucrurile este  ca pentru ei suntem de neinteles.

Si acum ma  intreb… care dintre femeie si barbat a evoluat (mai mult)?

 

Doza de optimism.

Cum sa oferim si cum sa primim. Despre asta este viata.

Despre cum sa acceptam si despre cum sa schimbam ce nu putem accepta.

Despre oamenii care ne schimba viata si despre oamenii carora le schimbam viata.

In bine sau in altfel decat bine.

In fiecare zi cunosc oameni, mai mult sau mai putin personal.

In fiecare zi fac cunostinta cu noi povesti de viata.

In fiecare zi citesc ceva nou, aud ceva nou si culeg cele mai ultile informatii.

Despre orice.

In fiecare zi ma lovesc de noi reactii din partea oamenilor. In fiecare zi ma lupt cu stari negative.

Si castig.

Pentru ca fiecare zi aduce ceva nou, iar eu nu fac decat sa fiu atenta la detalii si la cei din jur.

Sunt o persoana minutioasa, pozitiva, dar realista. Poate prea realista. Sunt asa cum multi oameni se pot caracteriza pentru ca fiecare dintre noi avem o poveste pe care o putem numi “lectie de viata”.

Ne nastem ca orice animal, goi, uzi si flamanzi. Pentru doar cateva secunde suntem toti la fel.

De mici copii invatam sa renuntam la anuimite lucruri pe care ni le dorim pentru a invata sa alegem corect.

De mici invatam cum sa daruim si cum sa primim.

Mai devreme sau mai tarziu devenim adulti responsabili si realizam ca lucrurile care se gasesc din ce in ce mai rar, capata o valoare din ce in ce mai mare.

Viata este brutal de simpla.

Viata este ocazia unica de a trai diferite emotii alaturi de diferite persoane.

Pentru mine, viata este sa obtin ce-mi doresc si sa lupt pentru ce iubesc.

Restul sunt slabiciuni.

Mai mult decat constientizam, durata vietii noastre este intens afectata de gadurile negative pe care le purtam in sufletul nostru zi de zi. Suntem ca un magnet, sau poate chiar suntem un magnet. Atragem toate circumstantele prin gandurile si sentimentele pe care le emitem.

Suntem ceea ce mancam? Mmm, se prea poate!

Suntem ceea ce simtim? Cu siguranta!

 

Asadar,  inainte sa va declarati nemultumiti de viata, nu uitati ca nici sa nu o traiti nu este o optiune care va atrage. Din egoism si de frica, nimeni nu vrea sa moara. Exceptand persoanele care isi iau viata singuri despre care nu pot spune daca sunt prea curajosi sau prea lasi.

Oricum ar fi, inainte sa intram incruntati in hora in care majoritatea lupta pentru bani, faima, mai mult si mai mult, uitand ca fericirea vine fix din interior, noi, cei care inca mai zambim cand primim sau daruim o floare rupta din gradina vecinului, mai avem timp sa ne bucuram de lucrurile gratuite din care avem puterea sa ne alimentam cu idei, bucurii, ambitii si iubire.

Totul vine din interior, restul este o competitie.

Singura noastra responsabilitate in viata este sa ne cunostem limitele.

 

Când iți dai seama… ?

Când iți dai seama că nu-ți mai pasă? Atunci când poți, dar nu mai vrei, sau atunci când vrei, dar nu mai poți?

Când iți dai seama că așteptările tale sunt de la  persoane nepotrivite? Când oftezi dezamăgit, sau când zâmbești dezamăgit?

Când iți dai seama că celălalt nu mai poate fi întors? Când nu mai luptă ca înainte, sau când nu mai luptă deloc?

Când trebuie să renunți? Atunci când nu mai ai pentru ce să lupți, sau atunci când lupți degeaba?

Întrebări pentru care răspunsurile există doar atunci când gândurile sunt preasate la rece.

Întrebări pe care ni le punem de sute de ori și ne răspundem doar o dată.

Răspunsuri care dor, dar vindecă.

Când viața ne oferă mai multe posibilități suntem convinși că o alegem pe cea mai bună. Când, de fapt, cea mai bună opțiune nici măcar nu a fost luată in considerare.

Și lucrurile încep să se complice.

HA!

Intr-o lume plina de oameni doi in/plus unu, ca la ofertele de reduceri, am devenit extrem de realista. Rautacioasa-relatista, m-as defini daca tot vorbesc de realism. Prefer realitatea cruda, decat sa ma imbat cu apa rece.

Una dintre falsitatile reale este draga noastra retea de socializare de care nu ne putem dezlipi. Un loc unde devenim ceea ce nu suntem si acelasi loc unde se creaza cele mai gresite impresii.

Astazi, 1 martie, ar trebui sa intru in rand cu lumea si sa va urez tot ce se ureaza, sa caut cea mai frumoasa fotografie in care sa se afle flori, un snur alb-rosu aruncat la misto prin poza si sa etichetez toata lista mea de prieteni. Sa scriu si o poezie, sa primesc zeci de like-uri si comentarii parca trase la indigo. Serios acum, despre ce vorbim? Ne uram la multi ani din orice, incat abia mai simtim adevaratele urari de la multi ani. Este Craciunul, ne spunem la multi ani. De revelion, la multi ani. De 1 martie, 8 martie, la multi ani. Pastele ne aduce la multi ani si el. Ziua copilului vine cu un la multi ani pentru toti pentru ca la urma urmei toti inca suntem copii. Zile de nume, la multi ani. Ziua nationala, la multi ani. Ziua indragostitilor, la multi ani. Serios acum, ce la multi ani mai este simtit cand este ziua ta? Parca si ieri ti s-a spus la multi ani…din alte motive.

De cand m-am trezit, pagina mea de news feed este invadata, inundata, aproape violata de alb, rosu, ghiocei si flori care au pe X, Y, Z si inca 86 others etichetati, pentru care exista acelasi mesaj cu o primavara frumoasa etc.

Sincer acum, eu si cei care nu mai intelegem nebunia asta online, nu credem ca intereseaza, cu adevarat, pe cineva despre ce primavara vom avea noi. Nu cred ca intereseaza pe nimeni sa fim noi fericiti si sa avem parte de tot ce ne doresc ei in goana dupa like-uri si atentie. Toti o stiu, putini o recunosc.

Prefer sa fiu “ca pe vechi” si sa-mi placa lucrurile aparent nesimnificative. Am primit si martisoare, si flori de primavara, REALE! Florile stau intr-o cana colorata, ca n-am vaza, dar cu cele dintr-o poza ce sa fac? Nu-s mai frumoase cele asezate pe masa si dau culoare casei? Nu-i mai placut sa primesti un telefon sau un mesaj privat de la cineva care CHIAR iti doreste tot ce se doreste? Fie ca o face din politete, din obligatie sau mai stiu eu din ce motiv, dar o face frumos, te cauta in agenda, te suna sau iti trimite un mesaj. Putin mai “complicat”, ce-i drept, decat simpla tag-urire la gramada intr-o poza de pe google. Si asta se intampla cu fiecare sarbatoare de la Craciun pan’ la celalalt Craciun.

Cand nu este vreo sarbatoare si nu avem ce ura, invadam ecranul cu poze ce contin mesaje despre iubire falsa, prieteni falsi (prieteni falsi, da?), despre dezamagire, lacrimi, suparare. Ne incurajam, ne plangem de mila, ne bucuram etc. Dar cum prindem o ocazie, hop! la taguit toata lista cu urari de bine si pupici cat cuprinde. Apropos, ne mai pupam daca ne vedem pe strada? Ne imbratisam si ne zambim asa cum o facem din degete tastand?

Goana dupa like-uri si atentie a devenit mai ceva decat goana dupa bani, pentru ca se obtin mai simplu.

Cu riscul de a-mi lua multe… primaveri frumoase si urari de bine peste fata de la cititori, prietenii mei virtuali si restul multimii, va intreb, pe bune? Voua chiar va place sa vedeti aceleasi chestii de la cei 120.000 de prieteni din lista voastra?

Ei bine, poate am exagerat cu cifra de mai sus, eu am doar 68 de prieteni, iar pe 99% dintre ei ii cunosc personal. Si totusi… nu atat de personal incat sa ii cred pe cuvant pe cei care-mi ureaza toate cele bune si frumoase din moment ce in timpul anului nici nu m-au intrebat ce mai fac, daca mai fac ceva… Dar, ca tot vorbim de realism, am auzit ca altii ii intreaba pe altii de mine cu… ce mai fac. Asta ar trebui sa ma ingrijoreze?

Oameni buni, intelegatori si realisti, credeti-ma pe cuvant, sunt intr-o dispozitie foarte buna si nu m-a suparat nimeni azi ca sa credeti ca “nervii scrie” pentru mine, dar daca priviti lucrurile clar, pentru o clipa macar, nu-i mai placut si mai emotionant sa primiti urarile, daca tot se fac, la un telefon sa ii auziti si vocea? “Iti doresc o primara linistita, draga X.”, alaturi de o urare personalizata despre ceva sa atinga unde trebuie. Un sms, daca se mai stie ce este, inseamna si el ceva mai mult decat sa fim aruncati intr-o poza/urare la gramada cu oameni despre care nu avem habar. Daca intraznesc sa aduc vorba despre felicitari prin posta, cate primaveri peste fata imi primesc?  Continuarea